Cum să nu înveți din greșelile istoriei

Mai mult decât atât, a reușit și câteva incursiuni ofensive în calitate de arbitru în disputele altora, de pe urma cărora s-a ales cu teritorii însemnate fără ca armata sa să fi luptat efectiv pe front.

Timp de 33 de ani, totuși, România a ales să pună mereu pe locul al cincisprezecelea dotarea și pregătirea armatei, cea care îi adusese independența și care permisese unei întregi generații de politicieni să fie mai preocupați de afacerile proprii pe banii statului, decât de invaziile stăpânilor lacomi – așa cum fuseseră părinții și bunicii lor timp de secole. Iar asta, în ciuda faptului că bugetul Ministerului de Război depășea anual 15% din bugetul total al țării – banii se pierdeau pe drum, în buzunarele potentaților zilei. Ei bine, toate aceste decenii de pace s-au sfârșit într-o vară, când tânărul stat român s-a văzut chemat de aliații săi la o luptă care îi putea defini sau distruge viitorul.

Petre P. Carp, Dimitrie Sturdza, George Cantacuzino, Ion I. C. Brătianu și Titu Maiorescu – aceștia au fost prim-miniștrii care au cârmuit România în primii 14 ani ai secolului XX, fiecare în medie cu câte trei ani, Brătianu fiind cel care a fost surprins la conducerea țării de izbucnirea Primului Război Mondial. Sigur, nu putem rezuma viața acestor politicieni esențiali pentru crearea statului român doar în ceea ce au făcut în acei ani, dar dacă vom privi la rece deciziile lor în privința asigurării securității națiunii ne vom cutremura.

Armata română se afla la capătul a patru decenii de pace, doar răscoala din 1907 punând-o la o oarecare încercare. Încrederea în faptul că aliații germani, austro-ungari și italieni ne vor veni în ajutor în cazul unui atac dinspre Sud sau dinspre Est era suficientă pentru a le permite marilor politicieni români să dirijeze fondurile dinspre tunurile și instruirea Armatei către marile tunuri financiare din perioada antebelică – cele de pe urma cărora România s-a modernizat într-un ritm de câteva ori mai lent decât ar fi putut-o face (citiți jurnalele de călătorie ale studentului Nicolae Iorga și veți vedea ce jafuri se făceau în România antebelică).

Campania românească din Bulgaria lui 1913, în care trupele fuseseră decimate nu de dușman, ci de holeră, iar manevrele pe teritoriul bulgar semănaseră mai degrabă cu o debandadă generală, îi cutremurase pe decidenții politici români. Dar nu suficient de tare încât să ia și măsurile necesare. Astfel, în vara lui 1914, România nu se afla în poziția de a-și îndeplini obligațiile aliate fără a fi cucerită în câteva săptămâni, motivul real pentru care a rămas „neutră” fiind mai degrabă acesta, iar nu doar admirațiile filo-franceze care ieșeau victorioase în lupta cu filo-germanul Carol I, aflat spre apusul vieții sale. Privind retrospectiv istoria, pare că decizia lui I. C. Brătianu a fost una inspirată și legitimă, însă realitățile următorilor patru ani urmau să ducă națiunea într-un loc din care era să nu se mai întoarcă.

E ușor să spunem astăzi că Brătianu și ceilalți au făcut Marea Unire, dar să nu uităm că aceasta din urmă a fost posibilă doar datorită factorilor externi, în condițiile în care, după doi ani de pregătiri asidue și după cheltuirea a peste 18% din bugetul de stat pentru înarmare, Armata Română intrase în sfârșit în război cu o tactică absurdă și cu o strategie dezastruoasă care au dus la cucerirea Capitalei în doar patru luni de zile, având drept rezultat final moartea a peste 300.000 de ostași români și capturarea altor 150.000, circa un milion de români murind din cauza gloanțelor, a mizeriei sau a epidemiilor care au urmat (în special de tifos). Pierderea a jumătate din teritoriul național, a tezaurului și pacea rușinoasă de la Buftea au consfințit faptul că România, considerată în primii ani de război drept un jucător esențial în înclinarea echilibrului dintre Marile Puteri, nu făcuse altceva decât să se masacreze singură.

Toate aceste greșeli colosale au fost făcute de politicienii români, de generalii români și de toți cei care au astăzi busturi de bronz prin parcuri, nu ne-au fost impuse din afară și nici dictate de vreuna dintre Marile Puteri. Marea șansă a acestor politicieni cu atâția morți pe conștiință a fost, cum spuneam, salvarea poziției României din cauze care n-au avut legătură cu halul în care și-au jucat ei cartea în primii 16 ani ai secolului XX – asta e ironia istoriei, că uneori îi răsplătește și pe cei mai nevolnici. Milionul de oameni pieriți fără rost nu a mai fost readus însă la viață.

Douăzeci de ani mai târziu, când norii negri ai unui nou război se înălțau deja mult peste orizont, politicienii și generalii români au repetat aceeași greșeală, România intrând în cel mai mare război pe care l-a purtat vreodată cu o armată slab pregătită, slab dotată și cu ostași forțați, deseori, să lupte cu puști făcute pe la 1885! De data asta, au pierit circa 800.000 de români, dintre care peste 300.000 de militari, poate și datorită faptului că sudul țării nu a mai fost teatru de război la aceleași proporții la care fusese în Primul Război Mondial.

Vi se pare că e doar o lecție irelevantă de istorie? Că titanii istoriei României sunt dezgoliți fără rost atunci când privim la efectele catastrofale ale complacerii lor în afaceri murdare și în scandalurile care zguduiau epoca? Că femeile fatale de atunci, zeii politicii românești de atunci, generalii și complotiștii de atunci nu-și au corespondentul în actorii de azi ai scenei publice românești?

Azi ni se spune să stăm liniștiți, pentru că facem parte de 11 ani din cea mai formidabilă alianță militară a lumii, precum și din cea mai puternică economie a lumii. Că, în ciuda dezastrului din dotarea Armatei și a intrigilor de casă în care sunt angajați generalii români, în ciuda amatorismului sinistru al politicienilor care ne guvernează, vor ști străinii să ne apere ce nu ne putem apăra noi înșine. Și că nebunia de acum un secol nu se va repeta.

E adevărat, România nu mai are resursele energetice atât de importante în cele două războaie de care am menționat, dacă ne facem că uităm zăcămintele de petrol din Marea Neagră care ar putea ajunge subiect de „negociere” cu Federația Rusă, iar nu cu Ucraina, dacă lucrurile continuă la fel ca până acum. Are însă o poziție strategică de neignorat, fapt care o pune automat în prima linie, mai ales în contextul în care se vorbește tot mai mult de înarmarea Ucrainei pentru a face față unei invazii rusești, fapt care ar putea determina grăbirea acesteia din urmă și ajungerea cu frontul la granița de Est a României.

În al doilea rând, populația Europei este, din fericire, în mod majoritar pacifistă, însăși ideea participării la un război pentru teritorii fiind considerată astăzi de o absurditate fără seamăn. Nu se mai pune problema vreunei mari emoții naționale care să determine intrarea în luptă pentru recucerirea unor teritorii istorice, și nici nu mai bântuie naționalismul deșănțat prin mințile prea înfierbântate ale unora sau altora.

În același timp, însă, ar trebui să nu ignorăm că valorile, pacea și liniștea Europei nu corespund câtuși de puțin cu valorile, intențiile războinice și neliniștea regimurilor autoritare care doresc să se revină la un sistem de competiție între națiunile lumii în cel mai curat stil al secolului trecut. Rusia, Ungaria, Turcia, acum și Grecia sunt doar câteva dintre exemplele care arată că ordinea Europei de la finalul de secol XX este pe cale de a trece, de a fi atacată din temelii și, eventual, distrusă. În acest context, a considera instituțiile euro-atlantice drept niște piloni indestructibili ai păcii și securității este o greșeală care va costa extrem de scump. În realitate, ca în cazul oricărei alianțe „invincibile”, vorbim de un colos cu picioare de lut.

Rusia a cheltuit în ultimii ani peste 4% din produsul său intern brut pe forțele armate, iar procentele continuă să crească – cu peste 35% din 2008 până acum, cu mult peste valorile din timpul Războiului Rece. Răstimp, bugetele europenilor din NATO, cumulate, sar de 150 de miliarde de dolari pe an, astfel încât cele 90-100 de miliarde prevăzute în bugetul Rusiei pentru fiecare dintre următorii doi ani încă nu reușesc să țină pasul, fără a mai menționa cele peste 700 de miliarde de dolari cheltuite de americani în fiecare an.

Cu toate acestea, departe de a fi doar o chestiune de strategie militară, pacea lumii este o chestiune de economie. Rusia investește masiv în înarmare, instruire și în tehnică militară, în timp ce mare parte din cheltuielile europenilor, de exemplu, sunt pe salarii, pensii și bonusuri acordate militarilor. În România, puținii bani care ajung la Armată nu se regăsesc defel în echipament, iar industria de profil a fost îngropată de interesele unora și altora. O simplă comparare a bugetelor nu este, așadar, suficientă. O simplă mărire procentuală a bugetului Apărării nu rezolvă, dintr-un foc, problemele fundamentale ale unui sistem militar conceput acum 50 de ani și care operează în proporție de peste 90% cu tehnica produsă acum peste 30 de ani. Dimpotrivă, se iau bani din zone extrem de importante pentru creșterea durabilă a unei națiuni, dar dacă nu sunt folosiți cu inteligență, starea Armatei va rămâne la fel de precară.

Adevărat, e foarte posibil ca războiul de la câteva sute de kilometri depărtare de România să nu se aprindă și mai tare, pur și simplu pentru că nu va putea fi dus din punct de vedere economic de o Rusie îngenuncheată de propriile greșeli de strategie. Dar este la fel de posibil ca Rusia să devină imprevizibilă, iar acțiunile sale să se extindă în sudul Ucrainei și să ajungă până la granița cu România. Așa cum este gândit bugetul militar rus pentru următorii ani, Putin nu dă semne că ar dori să ia piciorul de pe accelerație, ci dimpotrivă, ținta finală este depășirea țărilor europene ale NATO în privința cheltuielilor și dotărilor militare, pentru a putea dicta după cum dorește politica la granițele Europei. Cine crede că Putin va da înapoi de bunăvoie ce a luat cu forța, că Ucraina va deveni în următorii zece ani o sursă de stabilitate regională sau că societatea civilă din Rusia va reuși să spargă barajul dictatorial impus de putinism, este ori un optimist incurabil, ori, dacă este guvernant, un iresponsabil.

Putin și-a asumat toate riscurile din lume conform unui plan care pare a fi foarte bine calculat și pe termen lung, iar efectele acestei crize vor avea un impact foarte puternic asupra zonei Mării Negre și asupra noastră, chiar și dacă nici măcar un singur bocanc rusesc nu va călca pe pământ românesc. Faptul că americanii vor intra la finalul acestui an în campanie electorală prezidențială nu ne arată un 2016 pașnic, ci dimpotrivă. Iar unitatea euro-atlantică nu este atât de puternică pe cât am crede, în special din momentul în care prelungirea sancțiunilor economice la adresa Rusiei se va reflecta tot mai greu în bugetele europenilor.

Victoria în ambele războaie mondiale a aparținut, în cele din urmă, celor care au știut să-și folosească mai bine economiile pentru a gestiona un aparat militar și industrial de proporții colosale. Victoria în Războiul Rece a aparținut, de asemenea, celor care au știut să-și folosească economiile pentru a contracara din toate punctele de vedere amenințarea celuilalt, până l-au sufocat. Economia a jucat un rol fundamental, iar ca parte a ei, starea generală a dotării și a pregătirii armatelor a contat enorm. Cel mai probabil că nu se va ajunge la un război „fierbinte” între Est și Vest. Dar războiul rece care începe va necesita cheltuieli colosale, altminteri va dura mult mai mult decât actuala generație va putea să ducă.

Dacă înainte linia de demarcație era trasată prin inima Germaniei, astăzi, linia de demarcație va fi trasată, cel mai probabil, la granițele României. Înțelegem, în acest context, cât de important este să avem o țară stabilă, democratică, cu o clasă politică interesată să asigure supraviețuirea și înflorirea societății românești, iar nu propășirea proprie? Înțelegem de ce trebuie să aplicăm strategiile germanilor de după cel de-al Doilea Război Mondial, care și-au reclădit țara pe banii americanilor dar cu inteligența și hărnicia proprie, transformând-o dintr-o ruină într-un motor al economiei și stabilității europene? Înțelegem de ce nu este pur și simplu timp de pierdut într-o cursă contra cronometru în care trebuie să alergăm, ca nație, cu absolut toate puterile noastre, pentru a ne dezbăra nu doar de apucăturile noastre de sute de ani, ci și de acest balast istoric al unor generații succesive de inepți care ne-au înfundat deceniu după deceniu într-un complet nemeritat colț de sărăcie și instabilitate?

Putem risca, în acest context? Putem considera că pacea noastră este gratuită? Așa o fi. Știm cu toții că istoria are obiceiul de a nu se repeta. Și că îi iartă de fiecare dată pe cei care nu învață din greșelile înaintașilor lor, mai ales atunci când sunt atât de preocupați de circul politic de fiecare zi, încât nu sunt capabili să mai vadă și să audă răpăitul de tobe și bocanci dimprejur.

Dar dacă ne dăm seama de noua poziție a României și de cât de mult putem profita de pe urma ei, poate nu vom mai ajunge teatrul de război al intereselor altora, indiferent cum este purtat acest război. Am greșit destul în istorie. Poate că a venit timpul să mai luăm și decizii corecte. Depinde, de data asta, doar de noi.